Cazul în care la încheierea unui contract de ipotecă societatea a fost reprezentată doar de către unul dintre administratori

Limitele dreptului de reprezentare al administratorilor. Acţiune în constatarea nulităţii absolute a unui contract de ipotecă încheiat de unul dintre administratorii societăţii. Invocarea lipsei consimţământului. Condiţii şi efecte

Cuprins pe materii : Drept comercial. Funcţionarea societăţilor

Index alfabetic : acţiune în constatare

• nulitate absolută

• contract de ipotecă

• administrator

• consimţământ

Legea nr. 31/1990, art. 5 pct. 6, art. 701, art. 75, art. 197 alin. (3), art. 204 alin. (2)

C. civ. din 1864, art. 1533, art. 1770

Potrivit dispoziţiilor art. 70 ind.1 din Legea nr. 31/1990, actele de dispoziţie asupra bunurilor unei societăţi pot fi încheiate în temeiul puterilor conferite reprezentanţilor legali ai societăţii, după caz, prin lege, actul constitutiv sau hotărârile organelor statutare ale societăţii adoptate în conformitate cu prevederile prezentei legi şi ale actului constitutiv al societăţii, nefiind necesară o procură specială şi în formă autentică în acest scop, chiar dacă actele de dispoziţie trebuie încheiate în formă autentică.

Astfel, în cazul în care la încheierea unui contract de ipotecă societatea a fost reprezentată doar de către unul dintre administratori, această reprezentare respectând dispoziţiile Legii nr. 31/1990 şi actul constitutiv, nu se poate vorbi de lipsa consimţământului la încheierea actului, faptul că celălalt administrator nu şi-a dat acordul neimpietând asupra valabilităţii actului încheiat între societate – care a fost legal reprezentată – şi o terţă persoană.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 731 din 5 martie 2015

Reclamanta SC M. SRL a chemat în judecată pe pârâta P. Bank România SA Bucureşti, solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de ipotecă autentificat sub nr. 318/16.03.2008 la B.N.P. F.A.R. şi, de asemenea, radierea ipotecii din CF nr. 2427 a loc. Chitila, judeţul Ilfov, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 616 din 30.01.2014, Tribunalul Vâlcea, Secţia a II-a civilă, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC M. SRL, a constatat nulitatea absolută a contractului de ipotecă autentificat sub nr. 318/2008 la B.N.P. F.A.R.; a dispus radierea ipotecii din C.F. nr. 2427 a localităţii Chitila, judeţul Ilfov; a obligat pârâta la plata sumei de 7210,3 lei, cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut următoarele :

Conform actului constitutiv al firmei SC M. SRL, asociaţi în această societate sunt I.M., D.E. şi D.E.L., iar administratori sunt I.M. şi D.E.

I.M. a contractat pe numele unei alte firme al cărui asociat este, SC F.C. SRL, un împrumut bancar de 360.000 Ron, garantat însă cu bunurile firmei SC M. SRL, prin încheierea contractului de ipotecă din prezentul litigiu.

Acest contract este semnat numai de I.M., din partea SC M. SRL, deşi conform actului constitutiv, D.E. și D.E.L. dețin 50% din capitalul firmei.

Contractul de credit nr. 31.291/16.05.2008 este, de asemenea, semnat numai de I.M. din partea SC M. SRL Budeşti, judeţul Vâlcea. În finalul acestui contract de credit, prin art. 15 lit. f) se menţionează că bunurile cu care a fost garantat împrumutul sunt bunurile proprietatea SC M.

D.E. şi L. nu au avut cunoscut de existenţa contractului de credit şi a celui de ipotecă, ipoteză reţinută de tribunal ca reprezentând fraudă în dauna societăţii, imputabilă numitului I.M. Pentru perfectarea contractului de ipotecă şi credit încheiate cu pârâta, a invocat o hotărâre nr. 2/9.05.2009, a Adunării Generale a Asociaţilor SC M. SRL, hotărâre care să-i justifice încheierea contractelor. În această hotărâre nr. 2/9.05.2008 (anterioară împrumutului bancar) erau semnate ca fiind de acord cu acest împrumut şi garantarea lui, şi asociatele D.E. şi D.E.L. Însă, în urma expertizei de specialitate, efectuată în faza de cercetare penală, s-a constatat că acestea nu au executat semnăturile de pe hotărâre, chiar că, nu le aparţin lor.

Tribunalul a respins excepţia inadmisibilităţii cererii ca nefondată, reţinând că raţiunea textului prevăzută de art. 720 ind.1 C. proc. civ. a fost degrevarea instanţelor de judecată de soluţionarea unor litigii ce ar putea fi soluţionate pe cale amiabilă. Or, în speţa de faţă litigiile dintre părţi nu au putut fi astfel rezolvate (dimpotrivă aceste litigii au avut natură penală, civilă, etc. şi au durat ani de zile). În plus, art. 7201 C. proc. civ. privește litigiile care au ca obiect sume de bani. Pârâta nu dovedeşte vreo vătămare în speţă, iar voinţa sa a fost de rezolvare a litigiului pe cale judecătorească, iar nu amiabilă.

Împotriva sentinţei de mai sus, în termen legal, a formulat recurs pârâtul P. Bank România SA, criticând-o pentru motive încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 3, 7 ,9 şi art. 3041 C. proc. civ.

Calea de atac a fost calificată la data de 30.10.2014 ca fiind apel, prin raportare la valoarea obiectului pricinii (360.000 lei) şi la prevederile art. 282 C. proc. civ.

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor invocate şi în raport de probatoriul administrat în cauză, Curtea a constatat că apelul este fondat, pentru următoarele considerente:

Au fost apreciate nefondate criticile care privesc greşita soluţionare a excepţiilor de necompetenţă teritorială şi inadmisibilitate.

În cauză, fiind vorba de o dispoziţie de competenţă de ordine privată, excepţia trebuia invocată prin întâmpinare, a cărei depunere este obligatorie potrivit art. 7204 C. proc. civ. Or, prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond la data de 11.03.2011 pârâta nu a invocat această excepţie, aşa încât invocarea ei ulterioară, la data de 17.10.2013 este tardivă.

În ceea ce priveşte inadmisibilitatea, Curtea a reţinut că obligaţia reclamantei de a încerca soluţionarea prealabilă a litigiului trebuie examinată şi din perspectiva celui convocat la conciliere. În cauză, prin întâmpinarea formulată, pârâta a solicitat suspendarea cauzei în faţa instanţei de fond până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a dosarului penal în care s-a cercetat falsificarea Hotărârii adunării generale a asociaţilor nr. 2/2008, solicitare încuviinţată de instanţa de fond. Aşadar, pârâta chemată în judecată a considerat că dezlegarea cauzei este influenţată de soluţia din dosarul penal, cel puţin sub aspectul modalităţii în care îşi va face apărările în cauză; rezultă că voinţa părţilor a fost aceea de a rezolva litigiul pe cale judecătorească, precedat de cercetarea veridicităţii hotărârii A.G.A. de către organele de cercetare penală, şi nu pe cale amiabilă, astfel încât pârâta se prevalează de neîndeplinirea prevederilor art. 7201 C. proc. civ., fără a dovedi o vătămare şi fără a-şi fi manifestat voinţa de a rezolva litigiul pe cale amiabilă, astfel încât să paralizeze demersul în justiţie al reclamantei.

Sub aspectul încălcării de către instanţa de fond a prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Curtea a constatat că instanţa de fond a motivat soluţia adoptată, raportându-se la motivul de nulitate invocat de reclamantă, lipsa consimţământului, pe care l-a apreciat ca fiind fondat, fără a analiza şi apărările pârâtei, care a precizat că reclamanta şi-a dat consimţământul prin semnarea contractului de către unul dintre administratori, în condiţiile în care, potrivit legii şi actului constitutiv, nu era necesară hotărârea adunării generale a asociaţilor ori a celuilalt administrator.

Curtea, analizând aceste apărări, reiterate pe calea apelului, a constatat că sunt fondate.

Astfel, potrivit art. 70 ind.1 din Legea nr. 31/1990, actele de dispoziţie asupra bunurilor unei societăţi comerciale pot fi încheiate în temeiul puterilor conferite reprezentanţilor legali ai societăţii, după caz, prin lege, actul constitutiv sau hotărârile organelor statutare ale societăţii adoptate în conformitate cu prevederile prezentei legi şi ale actului constitutiv al societăţii, nefiind necesară o procură specială şi în formă autentică în acest scop, chiar dacă actele de dispoziţie trebuie încheiate în formă autentică.

Potrivit art. 197 alin. (3) raportat la art. 75 din aceeaşi lege, în caz de pluralitate de administratori, dreptul de a reprezenta societatea aparţine fiecărui administrator, afară de stipulaţie contrară în actul constitutiv.

Aplicând aceste dispoziţii legale la speţa de faţă, se constată că, potrivit art. 17 din actul constitutiv al societății SC M. SRL, „administratorii societății sunt I.M. şi D.E., care pot lucra atât împreună cât şi separat” (art. 17).

Din coroborarea acestor dispoziţii legale şi statutare a rezultat că pentru încheierea contractului de ipotecă era necesar şi suficient consimţământul oricăruia dintre cei doi administratori.

Cum, la autentificarea contractului, societatea a fost reprezentată de către administratorul I.M., iar această reprezentare respectă dispoziţiile menţionate din lege şi actul constitutiv, rezultă că nu se poate vorbi de lipsa consimţământului la încheierea contractului, aşa cum a susţinut reclamanta.

Faptul că celălalt administrator al societăţii, şi nici cel de-al treilea asociat, nu şi-au dat consimţământul la încheierea contractului nu impietează asupra valabilităţii contractului încheiat între societate - care a fost legal reprezentată - şi o terţă persoană.

Nici anularea Hotărârii A.G.A. M. nr. 2/9.05.2008 nu are relevanţă sub aspectul validităţii contractului de ipotecă, deoarece existenţa unei hotărâri a adunării generale a asociaţilor nu era necesară pentru perfectarea contractului, fiind suficient consimţământul exprimat de unul din cei doi administratori ai societăţii garante, I.M.

Faptul că acesta ar fi acţionat în frauda societăţii pe care a reprezentat-o la încheierea actului nu atrage nulitatea absolută a actului decât dacă s-ar fi făcut dovada complicităţii la fraudă a terţului cocontractant (fraus omnia corrumpit), ceea ce în speţă nu s-a relevat.

Dimpotrivă, exercitarea abuzivă a dreptului de reprezentare, în contra intereselor mandantului, nu poate fi opusă cocontractantului care s-a încrezut cu bună-credinţă în dreptul de reprezentare izvorât din calitatea de administrator, coroborată şi cu hotărârea adunării asociaţilor, la a cărei falsificare nu s-a susţinut că ar fi fost părtaşă.

În consecinţă, pentru toate aceste considerente, faţă de dispoziţiile legale menţionate, Curtea a reţinut că în cauză nu este incident motivul de nulitate invocat de către reclamantă.

Pentru aceste considerente, Curtea de Apel Piteşti, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 400/A-C/din 6 noiembrie 2014, a admis apelul declarat de pârâtul P. Bank România SA, a schimbat în tot sentinţa, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamantă; a obligat intimata la plata sumei de 28.069,25 lei, cheltuieli de judecată la fond şi în apel către apelant.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC M. SRL solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurată, în sensul admiterii apelului şi acţiunii astfel cum a fost formulată.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel a reţinut în mod eronat situaţia de fapt, motivarea fiind străină de natura pricinii.

Precizează că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la reaua-credinţă cu care a acţionat administratorul I.M. cu ocazia încheierii contractului de ipotecă, făcând abstracţie de faptul că administratorul a garantat cu bunurile societăţii împrumutul de 360.000 lei.

O altă critică subsumată acestui motiv de nelegalitate este reprezentată de faptul că instanţa de apel a nesocotit caracterul de oficialitate, obligativitate şi executorialitate al unei hotărâri judecătoreşti intrată în puterea lucrului judecat, în ceea ce priveşte anularea unui act juridic fals, cu referire la sentinţa civilă nr. 7979/2013 pronunţată de Judecătoria Râmnicu-Vâlcea, prin care a fost anulată hotărârea A.G.A. care a stat la baza încheierii frauduloase a contractului de ipotecă .

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat faptul că hotărârea atacată este lipsită de temei legal fiind dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1770, 1774, 1776, 1788, 970, 975 C. civ. raportat la art. 1533 şi urm. C. civ., raportat la art. 20 din Actul Constitutiv şi art. 5, art. 701 art. 191, art. 204 din Legea nr. 31/1990.

Recurenta reclamantă susţine că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a principiului bunei-credinţe şi a principiului validităţii aparenţei în drept, raportat la existenţa unei hotărâri judecătoreşti care a consfinţit nulitatea actului principal, care a stat la baza încheierii actului subsecvent.

Instanţa de apel nu a motivat hotărârea pronunţată prin raportare la principiul bunei credinţe a pârâtei la încheierea actului.

În susţinerea principiului simetriei actelor juridice civile, recurenta apreciază că actele de dispoziţie cu privire la un teren se încheie în formă autentică. Aceste dispoziţii sunt prevăzute şi de art. 5 pct. 6 teza a II-a din Legea nr. 31/1990 şi art. 204 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

În cauza de faţă, administratorul I.M. nu a avut un mandat special din partea reclamantei de a efectua acte de dispoziţie, prezentarea hotărârii AGA nr. 2/2008 şi aceea falsă nu era suficientă pentru încheierea legală a contractului de ipotecă, iar banca şi notarul trebuiau să acţioneze cu bună-credinţă şi să solicite toate aceste acte.

Deşi recurenta-reclamantă admite incidenţa dispoziţiilor art. 701 din Legea nr. 31/1990, arată că acestea nu se referă la actele de dispoziţie cu privire la terenuri. Din acest punct de vedere sunt greşite considerentele instanţei de apel care au dat eficienţă principiului validităţii aparenţei în drept.

A mai arătat recurenta-reclamantă că instanța de apel a făcut o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 701 din Legea nr. 31/1990, făcând confuzie între limitele mandatului general de administrare conferit administratorilor şi dreptul de dispoziţie asupra patrimoniului societăţii, care în lipsă de stipulaţie expresă în Actul Constitutiv nu aparţine administratorilor decât în baza unui mandat expres acordat de societate.

Recurenta-reclamantă a mai invocat nerespectarea principiului securităţii raporturilor juridice, motivat de împrejurarea că atât banca cât şi notarul care a autentificat contractul de ipotecă, nu au respectat dispoziţiile art. 1770 şi art. 1533 C. civ. Recurenta-reclamantă a făcut trimitere şi la incidenţa dispoziţiilor art. 1173 C. civ., cu privire la neîndeplinirea obligaţiilor cerute de Legea nr. 36/1995 în ceea ce priveşte notarul public.

O ultimă critică a recurentei-reclamante vizează nesocotirea puterii de administrare de către instanţa de apel, întrucât administratorul I.M. nu a primit din partea societăţii un mandat special, astfel cum prevăd dispoziţiile coroborate ale art. 72 din Legea nr. 31/1990, art. 1535, art. 1536, art. 1096 şi art. 1115 C. civ.

În finalul recursului, recurenta-reclamantă a solicitat reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată la care a fost obligată de către instanţa de apel, apreciind că acestea au fost acordate într-un cuantum exagerat.

În raport de cererea de recurs, intimata P. Bank România SA a formulat întâmpinare prin care a combătut, punctual, criticile de nelegalitate invocate şi a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recursul este nefondat.

Înalta Curte, analizând decizia recurată în raport de motivele invocate, de actele dosarului şi de dispoziţiile legale incidente, a constatat că acestea nu sunt de natură să conducă la modificarea sau casarea hotărârii, în cauză nefiind întrunită niciuna din situaţiile prevăzute de dispoziţiile invocate.

Motivul de nelegalitate vizând existenţa motivelor contradictorii şi străine de natura pricinii este nefondat, întrucât acest motiv de recurs vizează ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi argumentele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.

Așadar, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel nu a reţinut în mod corect situaţia de fapt, împrejurare care face ca hotărârea să fie străină de natura pricinii. De asemenea, instanța nu s-a pronunţat cu privire la reaua-credinţă cu care a acționat administratorul I.M. cu ocazia încheierii contractului de ipotecă. Recurenta-reclamantă a mai precizat că instanța nu s-a pronunţat asupra motivului de nulitate a actului juridic, cu referire la sentinţa civilă nr. 7979 din 28 octombrie 2013 pronunţată de Judecătoria Râmnicu-Vâlcea.

Criticile subsumate acestui motiv de nelegalitate nu pot fi reţinute.

Aşadar, instanţa de apel a apreciat ca fiind corect reţinută situaţia de fapt stabilită de către prima instanţă, dând o altă interpretare în ceea ce priveşte motivul de nulitate invocat de către reclamantă, privind lipsa consimţământului. Instanţa de apel şi-a argumentat soluţia pronunţată, raportându-se la faptul că potrivit legii şi actului constitutiv nu era necesară hotărârea adunării generale a asociaţilor ori a celuilalt administrator, ceea ce echivalează cu existenţa consimţământului la încheierea actului.

În ceea ce priveşte lipsa considerentelor instanţei de apel cu privire la aspectul privind reaua-credinţă cu care a acţionat administratorul I.M., cu ocazia încheierii contractului de ipotecă, se constată că instanţa de apel a apreciat că nu poate fi reţinută frauda societăţii reclamante, reprezentată de administratorul I.M. la încheierea actului, ca şi motiv de nulitate absolută, decât dacă s-ar fi făcut dovada complicităţii la fraudă a terţului cocontractant, ceea ce în speţă nu s-a demonstrat. În consecinţă, nici această critică nu subzistă.

Criticile recurentei-reclamante privind lipsa considerentelor instanţei de apel cu privire la nesocotirea argumentului prezentat prin întâmpinare, prin care a invocat puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 7979/2013 a Judecătoriei Râmnicu-Vâlcea nu sunt fondate. Instanţa de apel trebuie să răspundă motivelor de apel formulate, având în vedere şi apărările formulate în cauză, însă această operaţiune poate fi realizată şi prin considerente comune.

În consecinţă, se poate afirma că hotărârea instanţei de apel este dată cu respectarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) C. proc. civ., motivarea acesteia este clară, precisă, în concordanţă cu probele administrate în cauză, răspunzând în fapt şi în drept la toate pretenţiile formulate, conducând în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în sensul că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, recurenta-reclamantă a invocat dispoziţiile art. 5 pct. 6, art. 204 alin. (2), art. 701 din Legea nr. 31/1990, art. 1533 şi art. 1770 C. civ.

Raționamentul recurentei-reclamante constă în faptul că raportat la existenţa unei hotărâri judecătoreşti care a consfinţit nulitatea actului juridic reprezentat de Hotărârea AGA nr. 2/2008 se impunea să se dea eficienţă principiului anulării actului subsecvent, în speţă contractul de ipotecă, act care nu poate fi salvat de aparenţa dreptului.

S-a mai susţinut că instanţa de apel a dat o interpretare greşită principiului bunei credinţe şi validităţii aparenţei în drept.

S-a mai invocat principiul simetriei actelor juridice în susţinerea ideii că pentru încheierea valabilă a actului de ipotecă, administratorul avea nevoie de un mandat special, raportat la faptul că bunul ipotecat era un teren.

De asemenea, s-a mai arătat că instanţa de apel, invocând dispoziţiile art. 70 ind.1 din Legea nr. 31/1990 face confuzie între mandatul general de administrare conferit administratorilor şi dreptul de dispoziţie asupra patrimoniului societăţii.

În analiza acestui motiv de nelegalitate, Înalta Curte urmează a porni de la temeiul acţiunii, respectiv constatarea nulităţii absolute a contractului de ipotecă autentificat sub nr. 318 din 16 martie 2008, având în vedere lipsa consimţământului la încheierea actului, respectiv necesitatea acordării unui mandat expres acordat de asociaţii societăţii.

Considerentele instanţei de apel în susţinerea respingerii cererii de chemare în judecată au vizat dispoziţiile art. 701din Legea nr. 31/1990 şi art. 197 alin. (3) raportat la art. 75 din aceeaşi lege, precum şi dispoziţiile art. 17 din Actul Constitutiv.

În ceea ce priveşte teoria aparenţei în drept invocată de către recurenta-reclamantă, aceasta se bazează pe existenţa erorii scuzabile faţă de terţii beneficiari ai actelor încheiate de către titularul aparent al dreptului. Pentru aplicarea teoriei aparenţei este nevoie ca persoana să se afle într-o eroare legitimă în care ar fi putut să se afle orice persoană rezonabilă. Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut aplicarea ideii de bună-credință, apreciind că pârâta s-a încrezut în dreptul de reprezentare izvorât din calitatea de administrator, coroborat cu hotărârea adunării generale. Astfel, banca a verificat actul constitutiv al societăţii, Hotărârea AGA nr. 2/2008 şi extrasul informativ de la Registrul Comerţului.

Deşi hotărârea adunării generale nr. 2/9.05.2008 este actul de care a uzat administratorul I.M. la încheierea contractului de ipotecă şi de credit, valabilitatea contractului de credit şi a celui de ipotecă nu depindea de aceasta, întrucât puterea de reprezentare în relaţiile cu terţii decurge din lege, respectiv art. 701 şi art. 75 din Legea nr. 31/1990, precum şi din Actul Constitutiv.

Deşi teoria anulării actului subsecvent a fost întemeiată pe puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 7979 din 28 octombrie 2013, a Judecătoriei Râmnicu-Vâlcea prin care a fost anulată Hotărârea AGA nr. 2 din 9 mai 2008, în mod corect nu a fost reţinută de către instanţa de apel exercitarea abuzivă a dreptului de reprezentare, în condiţiile în care s-a demonstrat eroarea legitimă în care s-a aflat cocontractantul la încheierea actului, ceea ce excede diligenţele normale.

În continuarea raţionamentului, Înalta Curte va analiza dreptul de dispoziţie asupra patrimoniului societăţii, reglementat de dispoziţiile art. 701 din Legea nr. 31/1990.

Prin textul legal sus evocat, legiuitorul societar a înţeles să extindă limitele mandatului administratorilor sociali şi să confere acestuia caracter special, în sensul că pentru actele de dispoziţie ce au ca obiect bunurile unei societăţi comerciale, indiferent de forma acesteia, nu este necesară o procură specială şi, mai mult, nu se impune ca procura să îmbrace forma autentică şi nici chiar în acele situaţii în care, potrivit legii, actele de dispoziţie se încheie în mod obligatoriu în formă autentică.

Cu alte cuvinte, actele de dispoziţie asupra bunurilor societăţii se încheie de către reprezentanţii legali în temeiul puterilor conferite, după caz, prin lege sau actul constitutiv sau hotărârile organelor statutare.

Revenind la speţa de faţă, potrivit art. 17 din actul constitutiv al SC M. SRL administratorii societăţii sunt I.M. şi D.E., care pot lucra atât împreună, cât şi separat.

Potrivit art. 197 alin. (3) raportat la art. 75 din Legea nr. 31/1990, în caz de pluralitate de administratori, dreptul de a reprezenta societatea aparţine fiecărui administrator, afară de stipulaţie contrară în actul constitutiv.

Potrivit art. 70 din Legea nr. 31/1990, administratorii pot face toate operaţiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societăţii, afară de restricţiile arătate în actul constitutiv.

Aşa fiind, trimiterile recurentei-reclamante cu privire la dispoziţiile dreptului comun în ceea ce priveşte limitele mandatului de reprezentare al administratorului nu au suport legal. În scopul realizării obiectivelor propuse, legiuitorul societar a derogat de la prevederile dreptului comun sub aspectul actelor juridice încheiate (conservare, administrare, dispoziţie) precum şi sub aspectul modului de formare al actelor juridice (consensuale, solemne, reale).

Din acest punct de vedere, vor fi înlăturate susţinerile recurentei-reclamante privind aplicarea regulii privind simetria actelor juridice din punct de vedere al respectării formei mandatului. Dispoziţiile art. 5 pct. 6 teza a II-a şi art. 204 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, precum şi art. 1533 C. civ. nu sunt incidente în cauză.

În ceea ce priveşte principiul asigurării respectării securităţii raporturilor juridice civile, Înalta Curte, în considerarea bunei-credinţe reţinută în favoarea băncii şi a incidenţei principiului validităţii în drept va reţine că menţinerea contractului de ipotecă este tocmai expresia aplicării acestui principiu.

De asemenea, dispoziţiile art. 1173 C. civ., care conferă dovadă deplină până la înscrierea în fals în privinţa dispoziţiilor şi convenţiilor ce constată, nu au incidenţă în cauză, întrucât până în prezent nu există nici o rezoluţie a unui organ de urmărire penală cu privire la existenţa unui fals săvârşit cu prilejul încheierii contractului de ipotecă.

Înalta Curte, examinând criticile formulate de către recurenta pârâtă prin care a susţinut lipsa puterii de reprezentare a administratorului I.M. reţine că sunt nefondate.

Potrivit dispoziţiilor art. 20 lit. a din Actul Constitutiv, administratorul statutar al societăţii, I.M., reprezintă societatea în relaţiile cu terţii, în faţa organelor judecătoreşti, organelor administraţiei publice centrale sau locale de stat, precum şi în faţa oricăror instituţii legal constituite.

Din interpretarea acestor dispoziţii, coroborate cu cele anterior arătate, se reţine că I.M., în calitate de administrator al societăţii, putea să semneze contractul de credit şi contractul de ipotecă fără a fi nevoie să fi fost împuternicit în acest sens printr-o hotărâre a adunării generale a asociaţilor.

Este de menţionat în acest sens că dispozițiile Legii nr. 31/1990 au caracter special în raport de prevederile Codului civil, iar astfel cum s-a arătat, dispoziţiile art. 701 din Legea nr. 31/1990 derogă de la regulile stabilite de Codul civil prin art. 1533 şi urm.

În ceea ce priveşte critica privind cheltuielile de judecată acordate de către instanţa de apel şi solicitarea recurentei-reclamante de reducere a acestora, se constată că deşi au fost invocate dispoziţiile art. 274 raportat la art. 129 alin. (5) C. proc. civ., aspectele criticate vizează aspecte de netemeinicie şi de apreciere a probelor, care nu pot face obiect de analiză în această etapă procesuală.

Operaţiunea de stabilire a cheltuielilor de judecată ocazionate de exercitarea căii de atac a apelului presupune stabilirea onorariului inter partes, ţinând seama de elementele prevăzute în art. 132 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat, ceea ce cuprinde aspecte care vizează interpretarea probatoriilor administrate, care nu pot forma obiectul controlului de legalitate al instanţei de recurs.

În ceea ce priveşte obligarea la plata cheltuielilor de judecată, se constată că aceasta s-a făcut conform art. 274 C. proc. civ., potrivit căruia „Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”.

Înalta Curte, în ceea ce priveşte cererea accesorie formulată de intimata P. Bank România SA, privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., şi a redus cuantumul acestora la suma de 4.000 lei.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC M. SRL împotriva deciziei nr. 400/A-C din 6 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Piteşti, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.